Într-o zi o să-mi dau inima la schimb.. acestă inimă second-hand pe care-o port frumos împachetată să nu-și arate uzura în fața atâtor lucruri strălucitoare și perfecte ale lumii ăsteia. Cine să-mi vrea sărăcia ...când fiecare luptă pentru prosperitate și fericire? Așa că o s-o schimb.. sau poate o s-o arunc, dacă mă voi pricepe.. într-o prăpastie unde vor ajunge doar vulturi înfometați și vulpi șirete. Or să mă scape de ea pe mine.. și pe oricine căruia nu-i place; nevrutul o să fie justificat și limpede. În caz de răzgândire, nu plânge, fetiță veselă! ea nu va mai fi. Poate ai să-nveți să faci una din cârpe, ațe sau hârtie creponată. Există boluri frumoase, transparente.. în care și trandafirii se îneacă în apă colorată pentru a încânta priviri. O s-o punem împreună într-un bol pentru ca prea puțini să știe că n-ai altceva de arătat, în afara unui lucru în care-ți vei pune alte speranțe .. și pe care-l vei face în timp ce vei asculta din nou, poveștile copilăriei tale.
Mi-e frică. Mă scufund în propria mea lume. Simt prea mult, gândesc prea mult, mă tem prea mult. Nu știu să mai privesc spre cer cu seninătate sau dacă e ceva asemănător, mă părăsește repede și rămân mai singură și mai dezamăgită. Viața mea... mă tem că nu știu s-o mai fac frumoasă. Mă lamentez în sinea mea și toate adierile îmi fac pielea de găină. N-am timp să-mi număr porii, dar senzația e atât de intensă și n-o să-mi mai tai părul niciodată.. pentru că nu vreau să pierd bucuria de a-l simți pe față și pe spate atunci când bate vântul. E îmbrățișarea pe care-o primesc atunci când nu e nimeni lângă mine care să spună nimic și să nu privească mustrător.
Mestec mecanic o gumă verde cu gust răcoros care îmi face buzele uscate și totul se rezumă la micile senzații pe care mi le dă fiecare lucru pe care-l fac, văd, aud. Importanța detaliilor a început să crească și am vederea mai bună. Filtrez totul cu mine și găsesc explicații și scuze pentru orice lucru banal sau trist. Îmi amintesc despre o lalea imperfectă de astă-primăvară. O petală a crescut pe tijă... era atât de frumoasă și de fapt ..n-avea niciun defect. Putea să fie greșit construită, ruptă, bătută de vânt, plouată, era laleaua mea preferată. Era un alter ego care, în schimb, își găsise locul într-o grădină și doi ochi potriviți care s-o iubească așa cum era...
Mi-e dor de primăvară. Mi-e dor să-mi fie frig și să mă învelesc cu halatul meu pufos de baie. Acum e prea mult spațiu gol între mine și lume....
Mi-e frică. Mă scufund în propria mea lume. Simt prea mult, gândesc prea mult, mă tem prea mult. Nu știu să mai privesc spre cer cu seninătate sau dacă e ceva asemănător, mă părăsește repede și rămân mai singură și mai dezamăgită. Viața mea... mă tem că nu știu s-o mai fac frumoasă. Mă lamentez în sinea mea și toate adierile îmi fac pielea de găină. N-am timp să-mi număr porii, dar senzația e atât de intensă și n-o să-mi mai tai părul niciodată.. pentru că nu vreau să pierd bucuria de a-l simți pe față și pe spate atunci când bate vântul. E îmbrățișarea pe care-o primesc atunci când nu e nimeni lângă mine care să spună nimic și să nu privească mustrător.
Mestec mecanic o gumă verde cu gust răcoros care îmi face buzele uscate și totul se rezumă la micile senzații pe care mi le dă fiecare lucru pe care-l fac, văd, aud. Importanța detaliilor a început să crească și am vederea mai bună. Filtrez totul cu mine și găsesc explicații și scuze pentru orice lucru banal sau trist. Îmi amintesc despre o lalea imperfectă de astă-primăvară. O petală a crescut pe tijă... era atât de frumoasă și de fapt ..n-avea niciun defect. Putea să fie greșit construită, ruptă, bătută de vânt, plouată, era laleaua mea preferată. Era un alter ego care, în schimb, își găsise locul într-o grădină și doi ochi potriviți care s-o iubească așa cum era...
Mi-e dor de primăvară. Mi-e dor să-mi fie frig și să mă învelesc cu halatul meu pufos de baie. Acum e prea mult spațiu gol între mine și lume....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu