Nu poţi face nimic să-l păstrezi lângă tine.. orice, oricât de mult sau de puţin.. nu-l vei aduce mai aproape. N-ai putere să muţi munţii, nu poţi aduce cerul mai aproape. Nu te poţi face mai frumoasă, mai cuminte sau mai incitantă, mai amuzantă, mai caldă, mai interesantă şi un izvor nesecat de nou. Nu poţi face nimic să-ţi alungi cunoscutul, nu te poţi transforma în ce nu eşti, nu ştii ce i-ar plăcea mai mult. Nu poţi renunţa la tine. Nu-ţi poţi neglija eu-ul. Dar totuşi.. te-ai limitat. Realizezi într-o zi că ţi-e frică. Ţi-ai expus visele şi totuşi ţi-e frică. Parcă pluteai pe mare liniştită, în timp ce curenţii te-au îndepărtat de ţărm. N-ai cum să mai atingi pământul, eşti mult deasupra lui şi pluteşti cu inima mică. Ai depăşit zona siguranţei şi nu te mai poţi întoarce la ţărm într-o clipă. El este ţărmul tău... Nu ştii dacă doar curenţii sunt de vină, dar cândva te-au dus atât de aproape încât ai atins cu vârful degetelor solul .. prelungirea acelui ţărm luminat şi presărat cu nisip lucitor. Cât de mult ai vrut să ajungi acolo... iar acum începi să te îndepărtezi fără să poţi face nimic. Ai striga, înnebunită de neputinţă şi încerci din nou să te faci mai frumoasă, mai cuminte sau mai incitantă, mai amuzantă, mai caldă, mai interesantă şi un izvor nesecat de nou. Dar nu poţi face nimic. Nu ai nicio putere. Rămâi la fel.. plutind undeva, sperând că e de ajuns să-ţi doreşti cu adevărat să te întorci din nou aproape.. s-atingi din nou nisipul fin, să aibă curajul să te prindă, să te oprească pentru el.. Din nou, nu poţi face nimic mai mult.
